PR-ul

Ma uitam astazi pe niste poze ale unei foste colege de camin. Doamne, styleless femeie. Mi-aduc aminte de cand imparteam camera de camin ca ma oripila de fiecare data cand iesea sau intra pe usa. Era slaba bat, cu niste dinti grebla style, iar la fata semana cu vulturul ala prost din desene animate, care nu vroia sa zboare si zicea mereu “Oh, no, no, no , no”. Si dormea colega Anca, caci asa o chema, cu ochii intredeschisi si cu mainile pe piept, de daca intram mai pe noapte, mai pe praf in casa, imi rupea filmul brutal si imi dadea cu Chucky la imagine. De multe ori, ma enerva atat de rau, incat ii dadeam sfaturi. Si am sfatuit-o sa isi coafeze parul spre exterior si sa isi ia niste pantaloni negri mulati, ca la picioarele ei de model, eu numai asta as purta. De atunci s-a terminat, colega Anca a capatat incerdere in ea si a inceput sa cumpere cate chiciuri (kitsch, i know, but sounds way better than that stuff looked), cate margelute cusute cu matase lucioasa portocalie, cate broderii, cate bluzite flower power in degrade si, cel mai oripilant item: vestutza! Doamne, cand isi punea vestutza ei scurta, cu tzinte pe margini, care era de fapt un fel de ilic customizat, afisa aerul mandru al APV-istului (armata pe viata) decorat. Era lirica colega Anca (aliteratie). Era lirica de imi venea sa ii fut una cand punea muzica. Avea calculatorasul ei pe care nu instala nimic niciodata de teama virusilor (u know the type). La calculatorul ei puteai sa joci solitaire si sa asculti muzica. Cenaclul Flacara, Tatiana Stepa – Si totusi exista iubire puteai sa asculti intruna, daca nu ii futeai una, evident, ca daca ii, ea nu mai, pana a doua zi cand trebuia sa ii din nou. Avea si un iubit colega. Numele nu era relevant. Relevant e faptul ca desi avea peste 30 de ani, el venea la noi daca vroia sa hmmm, draga nene, bulu bulu cu colega. Atunci eu si Ada (the good colleague) trebuia sa o piscam din camera, pana cand termina baiatu cu colega sa uareva they were doin’. O piscam oricum, caci impreuna erau dincolo de dincolo. Caci el, era poletzist, si cum nu se mai nascusera poletzisti pana la el, trebuia sa imi explice mie (mereu am fatza de bun ascultator, dar nu-s, sa mor eu) cum EL, nu este oprit niciodata de Politie cand conduce Solenza lui cu fabuloasa viteza de uneori chiar si 80 km/h. Iar ea se uita ca cea mai gasca oaie la el, clipind ondulat si zambind grblos si oftand nu stiu cum, ca nu sunt epitete care sa ii descrie fata. Niciodata nu ma gandeam la grotesc in ipostaze tandre, da’ omu’ cat traieste invata. Ce vreau eu sa comunic este ca colega Anca este acum implicata, ajunsu-mi-a pe la urechi, in diverse proiecte de PR si advertising. Am si vazut-o de curand, pare the fuckin’ same Tatiana Stepa’s fan. Asa ca natiune, iata-ti PR-istii de astazi…si maine.